Aseară mi-a venit în vizită tatăl neuronal, să mai stăm şi noi la un pahar de vorbă.   Mno, să vă zic ceva cuvinte despre tata, pentru că n-am adus discuţia până acum. În mare parte îl moştenesc, mai ales la ceea ce înseamnă şurubăritul şi demontatul de prin şi de pe lângă casă, numai că el e din garda veche. Adicătelea îi din cei care stau şi acum cu creionul de tâmplărie la ureche şi foaia de hârtie pe masă, ceea ce îi de bine, pentru că am aflat şi eu pe pielea şi materialele proprii că-i mai bine să măsori de două ori şi să tai o dată, chiar dacă ai mare încredere în Autocad-ul propriu.

Ehh, pe lângă treaba asta mai e o chestie. Nu-l pune să-ţi explice ce face când lucrează sau ce face cu sculele, pentru că la sfârşit o să fie totul clar ca-n ceaţă. Când tu o să ai impresia că şi-a construit o masă de bucătărie de vară, ai să vezi că de fapt îi un scaun cu suport pentru pahare, sticlă şi răcitor de bere. Cam aşa sunt şi eu, dar la mine tre’ să specific faptul că îmi rămân tot timpul piese în plus.

Îi foarte fain când ne apucăm amândoi de reparat. Până batem un cui, îl măsuram la diametru şi înalţime, după care e musai să ştim forţa pe care trebuie s-o exercite  ciocanul în momentul impactului din capul cuiului, plus că verificăm şi energiile cinetice rezultate.

Dar astea-s amănunte…

Acum, că ştiţi cu cine aveţi de-a face, se apucă al meu cumnat să-l întrebe pe tata ce face cu şublerul electronic pe care tocmai îl cumpărase. La care tata se uită în stânga, dreapta şi-n spate, îl trage pe cumnatul neuronal de-o parte şi-i zice: la fiecare şapte zile, timp de un an, măsor puţa nepotului ca să pot face un grafic de creştere şi impact.

Hai v-am pupat!