Nu ştiu dacă e cazul să mai aduc aminte faptul că există ceva legătură între nişte frustrări  interioare şi vise. Plăcute sau mai puţin plăcute.

Să dăm drumul la poveste.

De fapt nu-i poveste pentru că faptele şi personajele îs reale precum e real faptul că Ion Iliescu a fost preşedintele României.

No, şi cum amu’ ceva seri stăteam atârnat la geamul bucătăriei unde beam un tutun asezonat cu ceva licoare bachică, am văzut aşa lună frumoasă spânzurată între nori cum văzusem cândva… Numai că nu-mi aduceam aminte locul. În mod sigur n-a fost în vreunul din filmele lui Nicolaescu.

Şi dintr-o dată m-a lovit (fulgerător, chiar violent aş putea spune) imaginea locului unde văzusem aceiaşi lună, cu aceleaşi sclipiri suave şi aducătoare de nebunii. E vorba de Delta Dunării, acum vreo 3 ani, tot în luna lui martie, undeva pe Canalul Dunărea Veche.

Mno, cum să vă spun, eu când plec în Deltă, plec în haită. Haita asta conţine trei elefanţi pescari. Elefantul şef al haitei îi al meu şef din cooperativă, apoi urmează colegul şi prietenul meu de suferinţă (dăm cu sapa pe plantaţia cooperativei) şi bineînţeles ultimul pe listă sunt eu.

Plecările noastre în Deltă sunt tot timpul neprogramate. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu faptul că atunci când ne-am propus să plecăm în Deltă într-o anume zi nu s-a legat nimic. Noi plecăm în Deltă atunci când ni se pune pata, fără pregatiri prealabile. Momeala se găseşte şi acolo, pentru că vreau să ştiţi că porumb se mai cultivă în judeţul Tulcea. Dacă nu mă credeţi în privinţa culturilor de porumb, puteţi s-o întrebaţi pe Cristina. Iar pe Groparu puteţi să-l întrebaţi dacă există momeluri de pescari… că el ştie tăte locurile!

Când e vorba de plecat la pescuit dialogul decurge în felul următor:

-Elefantul Şef :”Traşcă, lansetele îs pregatite şi-n bună stare?”

-Traşcă (adică subsemnatul) : “Tăte-s bune şi aranjate la locul lor, că am fost bat atunci când le-am reglementat situaţia!”

- Elefantul Şef :”J.B., bani de gaz şi beutură avem?”

-J.B. (colegul şi prekinul din cooperativă) : “Avem di tăti!”

- Elefantul Şef : “Sunaţi-vă nievestele dacă vreţi să merem în Deltă!”

Bineînţeles că avem telefoanele lipite de timpan, şi anunţăm nievestele că plecăm la pescuială şi că-i ultima oară când le anunţăm anşea, pe nepregătitelea.

Vreau să vă spun că mâncarea şi băutura o cumpărăm tot timpul din Bucureşti, pentru că îi mai lejer pentru noi aşa.

Ehh, drumul până la Deltă îi mai tot timpul lung, presărat cu povestiri jen “mai ştii când am înţepat io somnul ăla imens (avea doar vreo cinci kilograme, dar ştiţi deja cum îi cu povestirile mincinoşilor pescarilor) ?”. Nu vă mai chinui cu amănunte despre cum ajungem de la Tulcea până la locul de pescuială din Deltă, pentru că astea-s rostul altui articol.

În cazul de faţă – mă refer la amintirea cu luna, sper că n-aţi pierdut şirul- am ajuns pe seară, bine dispuşi de la nişte licori turbionate cu mare poftă. Să nu vă aud că nu-i bună berea când navighezi pe Dunăre la 0 grade Celsius (v-am spus mai sus că era tot în luna martie, numa că era mai cald decât acum).

Am instalat corturile, am strâns lemne pentru foc, am pregătit locaţia de pescuială aşa cum trebuie. Pentru că la aceste ieşiri io-s responsabilul logistic, supervizat îndeaproape de ochii colegului precum şi ai Şefului de haită. Nu ştiu dacă e corect să zic că-s supravegheat aproape “socristic”( de la soacră, rog oamenii de litere să mă corecteze dacă greşesc). În timp ce eu logistichez logic locul de campare, ai mei prieteni de haită pregătesc uneltele de pescuială în genul: ” Traşcăăă, unde-i porumbul? Dar râmele? Şi desfăcătorul de dopuri de sticle de vin l-ai luat?”.

Deja se făcuse noapte de-a binelea, lansetele erau bine proptite-n locul lor, focul ardea mocnit în vatra lui, iar noi glojgăiam cu mare veselie şi gălăgie din nişte sticle de vin. Pot spune că deja eram afumaţi când a răsărit luna. Mo, aşa frumos se vedea ea înconjurată de nori că am amuţit tăţi. Da’ muţi ca-ntr-un film muţesc.

Şi dintr-o dată Şeful haitei sparge liniştea asta şi ne zice: “Uăi, io văd capul lu’ Decebal-dacul în pomul ăla de acolo!”.

Cu mâna pe inimă vă spun că mi s-a ridicat părul în cap când l-am auzit. Avea dreptate omul. Din pricina lunii, a luminii difuze din vatra focului şi a jocului de umbre chiar se vedea un cap de Decebal-dacul în forma copacului. Cred că la imaginea asta colectivă putem adăuga cu succes şi consumul de alcool, dar… se vedeam un cap de dac!

Aşa dor mi s-a făcut de Deltă…

PS: N-am făcut poze nici la lună nici la cap de dac în seara aia pentru că  oricum nu puteam ţine drept aparatul în mână! Dimineaţa şi dacul şi luna s-au ascuns…

Aici îs poze cu ce aveam în barcă şi cu locul unde văzusem dacul!