Trec io ieri pe stradă şi văd chestia asta:
O fi doar imaginaţia mea, sau seamănă c-o piatră funerară?
Roşu? Nu ştiu io multe, dar arătă ca un fund de macac.
PS Locaţie foto: intersecţia Câmpia Libertăţii, intrarea în Parcul A.I. Cuza (fost IOR).
Apoi io-s om bătrân, trecut prin toate alea ce ţin de tinereţe şi de chinurile hormonilor. Nu prea mai ţin minte replicile pe care le foloseam atunci când ieşeam ca “băeţii” la o agăţătură mică, dar în nici un caz nu foloseam google search pentru expresii sau tehnici. Totul mergea sau nu mergea de la sine.
Mno, treaba stă în felul următor: acu’ f’o câteva zile m-a luat Fiara de mânecă şi m-a plimbat prin 3265341 magazine conţinătoare de încălţăminte cu scopul clar şi bine intenţionat de a-mi lua o pereche de şoşoni mai de vară.
Io: da’ ăştia ce-au, că nu-s rupţi în gură şi nici în lateral?
Fiara: în caz ca n-ai observat, a venit vara, iar tu dacă-ţi descalţi gumarii ai ocazia să declanşezi alarmă chimică la guvern şi eu nu am timp să dau note explicative cu referire la noxele degajate de încălţămintea ta, aşa că lasă protestele şi dă-i drumul!
Boon. Luai şoşoni faini şi uşori, nici prea scumpi (că io fac feţe-feţe când e vorba de bani aruncaţi pe orice altceva decât electronice sau scule) dar nici prea ieftini. Ieri i-am întrodus în picioare şi-am plecat la cooperativă.
Mo lume, până seara mi-au făcut nemernicii nişte bătături de-mi venea să plec desculţ acasă. N-am plecat desculţ, dar mi-am reglat mers uşor, de melc opărit, cu pauze lungi şi dese, taman printre blocuri. Mă uit în jur, nexam farmacie, nexam oameni de bine cu “plasturi 3 la 1 leu, şerveţele 5 pachete la 3 lei”. Dar dintr-o dată se face soare şi îmi iese în cale o domnişorică la f’o două’j'de primăveri:
Io : Săru’mâinile, fiţi drăguţă… aveţi cumva un plasture la dumneavoastră? Mă omoară ceva bătătură la picior şi nu-i nimic în jur de un’ să-mi cumpăr, plus că mai am vreo doi kilomteri pân-acasă!
Ea, domnişorica: Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat… să încerci să mă agăţi cerându-mi leucoplast! Şi mai eşti şi însurat pe deasupra!
Am rămas c-o faţă de râmă-n asfalt, iar ea a trecut repejor pe lângă mine.
Zi faină!
Dacă printre cititori există persoane care simt nevoia de a da jos ceva kilograme, vă dau io o reţetă făr’de moarte dar cu rezultate maxime.
Mno, se face că sâmbătă dimineaţa am sărit din pat pe la f’o 6 : Nievastă, hopa sus că iar a dat rateuri smarmobilu’ şi e deja şase şi io n-am nimic călcat şi nici nu m-am raşchetat, deci e târziu, deci hai mai repede că întârziem la munci! Ci hai!
Io m-am repezit la bucătărie şi am pus de cafea după care am făcut vira spre baie în direcţia sub duş. Am executat manevrele necesare în cea mai viteză mare. Am terminat şi aveam de gând să mă retrag spre bucătărie, să cafengesc precum şi să tutunesc ceva.
Mo, în drum spre bucătărie am văzut faţa Fiarei. Fulgerele din bătăliile intergalactice erau lumânări pe lângă privirile pe care mi le arunca duios a mea nievastă: Neuroane, azi e sâmbătă! De ce m-ai trezit?
Am încercat io să-i spun că din greşeală, că n-am ştiut, că am crezut că e vineri, că e de vină stresul provocat de cooperativă, dar n-a ţinut.
…
A crezut şi crede că am dat trezire dinadins. Prin urmare mi-a făcut program gospodăresc: ştergi praful, dai cu aspiratorul, speli pe jos, faci piaţa, speli maşina (interior şi exterior că e murdară, de parcă aş fi mers io cu ea), curăţenie în acvariu (tu nu vezi că s-au încărcat filtrele alea?), când pleci să speli maşina să bagi şi benzină…
Au curs apele de pe mine. M-am transpirat tot, am ridicat nivelul Dâmboviţei.
Aia e. Vreţi să daţi jos ceva kilograme sau să vă menţineţi condiţia fizică? Faceţi ce-am făcut io mai sus şi rezultatul e garantat. Plus că n-am văzut haleală caldă în uichend…
Hai s-aveţi o săptămână faină!
Un comentariu. Comentariul a intrat la aprobare, că asta e treaba unor mici progrămele instalate in spatele blogului.
Din curiozitare am intrat să văd despre ce e vorba în link-ul conţinut de comentariu.
Povestea mea
Bună ! Eu sunt Dorinel,am 4 ani şi asta e povestea mea…
De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată baitel, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 12 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 2 si 5 la cinci minute; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1200 gr.
Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.
E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă Dorinel Tilica.
Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii si o face din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’ A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. .
După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc surioara, sunt alintat şi răsfăţat deşi din pacate nu-i vad chipul mamei doar o aud.Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit pentru ca in jurul meu auzeam doar voci:mami,tata,surioara si multe alte voci.
O oază de speranţă se întrevede printr-o operatie la o clinica din America:William Beaumont din Detroit care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea vedea vreodată.
Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …
Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
Dorinel Tilica.
Mai multe citiţi aici: Dorinel Tilica.
Sper ca într-o bună zi acest copil să se uite prin obiectivul unui aparat foto. Să se bucure de albastrul cerului. Să se supere c-a uitat să încarce bateriile aparatului înainte să plece la fotografiat. Să vadă…
De fapt nu le-am ratat, atât că în momentul în care am deschis geamul a început să plouă în casă, deci nexam fotografie. Am încercat io ceva, dar mi-a dat cu virgulă (buei şi ce fulgerături au fost!). Asta e, data viitoare!
Până una alta, m-am dixtrat un pic:
Materiale folosite:
- săpunieră Canon A570 IS;
- soft CHDK;
- script “counter intervalmeter”;
- card 8 gigei;
- 781 cadre pe “manual” cu setări F9,0, 1/400, ISO 200, wide, focusare pe infinit;
- un trepied obosit;
- mult vânt şi o tribună care tremura şi-n momentul în care ateriza în picaj o muscă beată.
S-auzim de bine!
PS Data aviatoare mă bate gândul la o ieşire nocturnă pe la Unirii, poate reuşesc un time lapse mai dotat.
S-auzim de bine!
Habar n-am dacă azi s-a schimbat zodia sau o fi fost aliniere de planete în f’o galaxie, dar vă spun că în drum spre cooperativă toată lumea plesnea de politeţe şi-n trafic şi pe lângă trafic.
Bunăoară, pentru că la intersecţia Potcoavei nu funcţiona semaforul, am fost lăsat să traversez pe trecerea de pietoni de către un şofer reatebist (ratb) fără să fiu înjurat sau grăbit în nici un fel. Ba chiar m-a salutat!
La buticul de unde-mi iau doza zilnică de cuie (tiutiun, mo!), don’şoara a binevoit să-mi dea restul şi să-mi ureze şi zi faină. Culmea, pen’că e o murătură teribilă de obicei. Are o uitătură care ar încremeni în poziţie de drepţi şi-o meduză care vrea să ia masa în oraş.
Mno, să fie bine! Am zis!
PS Azi cică ar trebui să mă întâlnesc cu Spanac, să-l mai iniţiez în tainele fotografiatului. A promis că dă şi el o bere!
Dap. Acum am văzut că postarea asta ar fi articolul cu numărul 200, ceea ce pentru mine e “foarte tare, frate”. Iar vouă, cetitorilor mei, vă foarte mulţumesc că intraţi aici şi vă râdeţi împreună, cu şi despre mine.
Să lăsăm dulcegăriile şi să o dăm pe ale noastre.
Azi dimineaţă am ajuns la concluzia că după ce că-s chior, am ajuns şi surd. Deci mo, cum se face că n-am auzit nici un fel de ploaie, furtună sau tunete? Nimic, nimic. A fost linişte la mine-n timpane ca-ntr-un templu budist. Uăi…
E clar, e musai să ajung la doctorul de ochiometru. În primul rând pentru că vineri am purtat tricoul pe dos timp de vreo 4 ore încheiate şi în al doilea rând pentru că de dimineaţă, când am făcut ochi, mi-a zis Fiara c-a plouat rău afară. Da’ io n-am văzut, cu toate că mi-am băut cafeaua căţărat pe geamul bucătăriei.
Asta e. Azi spre după-amiază am de făcut poze la un meci de fotbal. Ar fi culmea să nu văd terenul!
Zi faină!
PS 200?! Foarte tare!
PSS Şi comentariul cu numărul 1500 a apărut. Câştigător: Adina! 
)
Comentară