Ca să o iau cu începutul, menţionez că acasă, la mine-n căsuţa de la ţară, eu sunt cea care a preluat frâiele gospodăriei de la 8 ani. Se angajase şi mama, din lipsă de fonduri suficiente, aşa că m-am trezit şefă peste toate şi îngrijitoare de ţânc blond. Asta ca să înţelegeţi de ce pe la vreo 13 ani eram în plin proces de îndreptare a hainelor, cu un fier de călcat ce încă funcţionează, chit că-i lipit şi acum cu bandă adezivă roşie. Să nu-l deochi, nu alta.
La noi sistemul e cu o şmecherie: curentul electric nu zburdă de capul lui în fierul antic, ci se bagă întâi într-un prelungitor, care se introduce la rândul lui în priza principală. În ziua respectivă mă rugase mama să-i calc întâi o fustă neagră, din stofă. Groasă tare. Mergea în ziua următoare la Bucureşti şi scosese hainele mai bune. Fără prea mult chef la bord, mă apuc de treabă. O aşez frumos, să nu facem cute, pregătesc instrumentul şi încep. Dau o dată, dau de două ori… parcă-parcă mi s-a părut mie că e ceva ciudat la mijloc, dar mă gândeam că material dificil, fier de călcat vechi, e logic să se îndrepte mai greu.
După o jumătate de oră, eram toată numa’ sudoare şi nervi. Ce-i drept, o jumătate arăta mai plată, dar nu înţelegeam de ce draci de amiaz’ tot mai rămâne ciufulită fusta împricinată. Când vine într-un final fratele meu în casă. Se uită nedumerit, îi explic care-i dilema, se mai uită încă o dată, apoi răspunde sec: „da’ vezi că nu e băgat fierul în prelungitor”.
Toate drăguţe dacă s-ar fi terminat aici, dar după ce am introdus nemernicul de fier de călcat în prelungitorul minune, dau să continui treaba. Şoc! Tot sudori, spume şi dileme. Acelaşi frate revine, după ce (am aflat mai târziu) i se făcuse milă de mine.
„Da’ ştii că şi prelungitorul trebuie băgat în priză, nu?”
Comentară