Mă dau jos din scutece cu eleganţa unui mamut proaspăt dezgheţat de oamenii de ştiinţă din Marea Britanie şi mă îndrept uşor, cu paşi de buldozer, spre bucătăria famelionului. Logic, uşa de la bucătărie a plâns îndelung scârţâind precum tancurile ruseşti în drum spre Berlin. De f’o trei zile încerc să văd cum aş putea să ung balamalele alea nenorocite.

Să punem de cafea. Am deschis robinetul să curgă ceva apă şi din cauză de mâini de plastilină cana s-a izbit fix de chiuvetă făcând un zgomot de lighean rostogolit pe scări la un botez de copchil chinez.

Într-un final am pus de cafea. Numai că filtrul ăsta al meu a binevoit să scoată un sunet de locomotivă cu aburi ce vine în gara Caracal. S-a înfundat nu’ş ce nemernicie de ţeavă-flaifuşt şi-şi fluieră aburii pe acolo.

Uăf.

Azi am încercat să fiu cât mai silenţios pentru că a mea Fiară îmi zice că dimineaţa îs gălăgios ca o armată de mexicani. Mi-a dat cu mare virgulă.